Sindromul de detresa respiratorie a prematurului

Sindromul de detresa respiratorie a prematurului Sindromul de detresă respiratorie (RDS) neonatală reprezintă orice dificultate în respiraţie întâlnită sub vârsta de 28 de zile. În literatura de specialitate se întâlneşte sub denumirea de sindrom de detresă respiratorie a prematurului sau boala membranelor hialine (BMH). Aceasta este determinată de dezvoltarea insuficientă a plămânilor şi de existenţa unui deficit biochimic de surfactant.

Incidenţa afecţiunii este invers proporţională cu vârsta de gestaţie, fiind de aproximativ 40% la nou-născuţii cu vârsta gestaţională de 30-32 săptămâni; de 20% la cei de 32-34 săptămâni şi de 0,5-1% la nou-născuţii la termen. În general, patologia este mai severă la băieţi, care înregistrează forme mai severe de detresă respiratorie.

Surfactantul are rolul de a menţine tensiunea de suprafaţă la nivel alveolar (acţiune antiatelectatică). Pe lângă aceasta, surfactantul ajută la scăderea efortului ventilator şi contribuie la apărarea de infecţii.

Prin reducerea tensiunii de la nivel alveolar şi menţinerea acesteia la un nivel optim, surfactantul previne colapsarea completă a alveolelor în timpul expiraţiei. În plus, existenţa unei tensiuni scăzute la nivelul membranei alveolare permite expansiunea acestora, în momentul inspirării, cu un efort mai mic. În lipsa unei cantităţi suficiente de surfactant, membrana alveolară colapsează, iar cavitatea pulmonară se va deschide foarte greu. În consecinţă, schimbul oxigen-dioxid de carbon la nivelul sângelui care trece prin plămân nu va mai putea avea loc la parametrii optimi.

Sindromul de detresă respiratorie impune folosirea unui sistem de ventilaţie artificială. Sistemele convenţionale de ventialaţie mecanică ajută la salvarea vieţii copiilor născuţi prematur, însă, pot, în acelaşi timp, să le afecteze plămânii. Astfel, au început să fi utilizate metode alternative de tratament al insuficienţei respiratorii. Una din aceste noi terapii este ventilaţia cu frecvenţă înaltă.

Ventilaţia cu frecvenţă înaltă (HFV) este o tehnică nouă de ventilaţie care foloseşte frecvenţe respiratorii care depăşesc cu mult frecvenţa respiratorie normală.

Există trei tipuri de HFV:

1.ventilaţia cu frecvenţă înaltă şi presiune pozitivă (HPPV, frecvenţa 60-150/minute);

2.ventilaţia cu frecvenţă înaltă în jet (HFJV, frecvenţa 100-600);

3.ventilaţia oscilatorie cu frecvenţă înaltă (HFOV, frecvenţa 300-3.000/minut).

HFOV este destinat prematurilor cu greutate foarte mică la naştere, extrem de mică şi incredibil de mică. Este o modalitate de ventilaţie care duce la un număr mai redus de complicaţii şi care creşte rata de supravieţuire.

Avantajul ventilaţiei oscilatorii cu frecvenţă înaltă (HFOV) comparativ cu ventilaţia convenţională cu presiune pozitivă sau ventilaţia cu jet este capacitatea de a promova schimbul gazos folosind volume curente mai mici, ajutând astfel la minimalizarea presiunilor vasculare pulmonare pentru a preveni şi inhiba pierderea de lichid la nivelul membranei alveolo-capilare. Capacitatea HFOV de a ventila şi menţine oxigenarea folosind volume curente minime permite reducerea barotraumei determinată de presiunile prea mari induse de respiraţia artificială şi, în consecinţă, scăderea morbidităţii sau potenţialelor complicaţii pe termen lung asociate ventilaţiei mecanice în RDS.




Fii prima care comentează


Alte articole TopFeminin